In aprilie 2013 au avut loc la Bucuresti Campionatele Europene de Wu Shu Traditional. Este un lucru foarte bun ca are loc in Romania un campionat european, indiferent de care. Organizatorii au facut eforturi deosebite pentru organizarea acestuia, fapt pentru care merita felicitati. Evident ca organizarea a lasat de dorit, doar traim in Romania, nu in Germania sau Elvetia. Dar, tinand cont ca este o premiera pentru tara noastra, este de apreciat ca a avut loc un atfel de campionat la noi in tara.
Am reusit sa urmaresc campionatul timp de doua zile (atat mi-a permis din pacate programul). A fost totusi suficient pentru a imi forma o parere personala despre ce s-a intamplat acolo. In principiu, campionatul s-a rezumat la doua probe: proba de Qingda (adica lupta intre doi adversari intr-un sistem de contact usor, "qing da" insemnand in traducere directa din chineza chiar "a lovi usor")si proba de Daolu(adica o secventa de forme sau tehnici) singur sau perechi, cu mana goala sau cu diverse arme. Cele mai numeroase delegatii au fost cele din Europa de Est, probabil si pentru ca erau mai aproape.
Sa o luam pe rand.
La Qingda competitia a fost pe ansamblu in regula.
Trebuie remarcat insa faptul ca de foarte multe ori contactul usor ("qingda" sau "light-contact") s-a transformat pe parcursul meciului in contact dur ("sanda" sau "full-contact"), iar arbitrii nu au fost in stare sa stopeze acest fapt, ceea ce explica si numarul mare de accidentari si de abandonuri datorita accidentarilor. Dupa mine, daca un concurent, prin lipsa lui de control in executia intentionata a unei tehnici, ducea la accidentarea adversarului si abandonul acestuia datorita accidentarii, respectivul concurent trebuia eliminat. Fiind o competitie de Qingda, trebuia sa fie apreciata tehnicitatea unui sportiv, si nu lipsa acesteia aratata prin lipsa de control. Aici trebuia sa se puna accentul pe tehnicitatea sportivilor, si nu pe competitivitatea acestora. Trebuie sa existe o diferentiere clara intre Qingda si Sanda, altfel nu-si mai au rostul ca doua probe diferite. Este incorect ca doar unul dintre adversari sa-si controleze loviturile pentru a nu-si rani adversarul, iar celalalt nu.
La Daolu, din pacate, lucrurile au stat mai prost.
Deja se vede clar ca Wushu-ul traditional nu prea mai e deloc traditional, ci s-a modernizat destul de mult. Directiile inspre care se indreapta sunt destul de clare, si din nefericire sunt destul de dubioase:
La stilurile externe, accentul se pune mai mult pe acrobatie decat pe latura martiala, din motive usor de inteles: arata mai spectaculos.
La stilurile interne, la fel, accentul se pune mai mult pe balet decat pe latura martiala, din aceleasi motive: arata mai frumos.
Ceea ce e trist e ca din pacate arbitrii nici nu mai stiu ce sa puncteze, puncteaza spectaculozitatea si frumusetea, nu martialitatea. Este trist, pentru ca "Wushu" inseamna in traducere directa "arte martiale" sau "tehnici de lupta", nu inseamna balet, gimnastica ritmica sau patinaj artistic.
Ca o mare nedumerire a mea personala, nu am reusit deloc sa inteleg motivele care au dus la existenta in competitie a probei de Daolu pentru grupul Bagua, Bajiquan si Xingyiquan. Nu reusesc deloc sa pricep criteriile care au stat la baza acestei grupari, pentru ca Bagua si Xingyquan sunt stiluri interne, iar Bajiquan este un stil extern. Pur si simplu nu ai cum sa le compari folosind aceleasi principii sau criterii de evaluare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu